Cartierul rau famat 3

Am coborât din metrou la Roppongi Station. Fiind duminică, nu era foarte aglomerat. Eram înarmat cu o cameră video, un aparat foto iar în spinare aveam rucsacul cu două sticle cu apă, niște sandwich-uri cumpărate de la automat, punga pentru gunoi și cutia de pus chiștoace. În Tokyo, oraș de aproape 20 milioane de locuitori, nu există coșuri de gunoi. Dacă bei pe stradă suc sau bere la doză, cumpărate de la automat, trebuie să-ți pui gunoaiele în propria pungă și să le duci acasă. Dacă fumezi, arunci chiștocul pe trotuar, îl stingi cu piciorul, iei de pe jos chiștocul stins și-l pui în cutia ta de chiștoace. Mi-a trebuit destulă răbdare să învăț chestiile astea, ca și multe altele. Am ajuns în cartierul Roppongi pe la prânz. Este o stradă gen bulevard cu multe baruri, cafenele, cofetării, restaurante japoneze sau cu specific internațional. Pe străduțele laterale sunt foarte multe localuri despre care nu poți ști nimic până nu intri să vezi. Toate reclamele sau panourile publicitare sunt scrise doar în japoneză, indiferent dacă ele se află afișate pe strada principală sau pe cele secundare. Pe stradă, atmosfera era foarte plăcută. Aproape un sfert dintre pietoni erau turiști străini care-și desfășurau hărțile pe vitrinele magazinelor, încercând să se lămurească unde se află. Peste tot zgomotul aparatelor de fotografiat se suprapunea discuțiilor purtate în tot felul de limbi străine. Obosisem când, spre surprinderea mea, am văzut scris, cu caractere normale, ”Coffee Shop” deasupra unei uși. Era momentul să beau și eu o cafea. Pe trotuar, în fața ușii de la intrare, două japoneze, care erau hostess, îmbrăcate în taioare galbene, cu pălăriuțe și pantofi la fel de galben -canar, m-au invitat înăuntru. Eu nu pricepeam japoneză, ele nu vorbeau engleză, așa că am intrat. Amândouă aveau chipuri de păpușă, sânii lor tari păreau că nu stau comod în taiorul acela. Fusta era până la genunchi, ascunzând faptul că, exact ca toate japonezele, aveau picioarele crăcănate. Rău de tot, crăcănate! Când îmi vorbeau, fără ca eu să pricep ceva, mă gândeam dacă sunt rase la floci sau nu. Încăperea avea cam opt mese, toate acoperite cu fețe de masă din catifea grena, care curgeau până la podele. Era semi-întuneric, miros de santal și vreo patru sau cinci clienți bărbați care stăteau singuri la câte o masă. Fata în galben-canar m-a așezat la una dintre mese și mi-a explicat în japoneză tot felul de chestii. Nu am priceput nimic, dar i-am mulțumit. Mi-a tras fața de masă peste picioare, exact așa cum pui o pătură peste un invalid aflat în cărucior și mi-a adus un menu și un pahar cu apă cu cuburi de gheață. M-am așezat comod în scaunul care avea un spătar și brațe exact ca un fotoliu. Atmosfera era plăcută, în surdină se auzeau acorduri interpretate la koto, un fel de cobză japoneză cu numai trei corzi.